Intrebarea apare mai des decat ai crede. De obicei vine cu o voce grabita, usor jenata, si cu speranta ca raspunsul nu va fi „da”. Vestea buna este ca nu, interesul pentru BDSM nu inseamna ca esti stricat/a, traumatizat/a sau „in neregula”.
Cercetarile din ultimii ani sunt destul de clare: persoanele care practica BDSM nu sunt, in medie, mai instabile psihologic decat restul populatiei. In unele studii, ele apar chiar cu un nivel mai bun de constientizare emotionala si comunicare. Asta contrazice direct ideea veche conform careia orice sexualitate care iese din tipar trebuie explicata prin trauma sau patologie.
Atunci de ce apare atat de des asocierea dintre BDSM si trauma? Simplu: pentru ca sexualitatea este unul dintre locurile unde sistemul nervos cauta reglare. Iar unii oameni descopera ca intensitatea, structura clara, regulile explicite si consensul din BDSM pot aduce exact asta: prezenta, ancorare in corp, reducerea zgomotului din cap. Nu pentru ca oamenii sunt raniti, ci pentru ca functioneaza.
Da, exista si persoane cu istoric traumatic care sunt atrase de anumite practici BDSM. Asta nu inseamna ca trauma le-a „creat” dorinta. Inseamna doar ca unele experiente pot oferi un sentiment de control, predictibilitate sau siguranta care a lipsit candva. Diferenta importanta este daca vorbim despre o alegere constienta sau despre o repetare automata.
Din punct de vedere clinic, intrebarea relevanta nu este „de ce imi place asta?”, ci „ce imi face asta?”. Ma simt mai prezent/a sau mai gol/gola dupa? Simt ca aleg sau ca sunt impins/a? Imi respect limitele sau le ignor?
Un alt lucru pe care il vad frecvent in cabinet este ideea ca placerea ar trebui sa fie mereu blanda, linistita, „frumoasa”. In realitate, sistemul nervos nu se regleaza doar prin calm. Uneori, intensitatea asumata si predictibila este exact ce aduce relaxare. Placerea nu este intotdeauna soft. Uneori este concentrata, profunda, corporala si poate sa implice, consensual, urme pe piele.
Asa ca nu, BDSM nu este un diagnostic. Nu este o dovada de trauma si nu este ceva ce trebuie „reparat”. Ce conteaza este relatia ta cu dorinta ta, cu limitele tale si cu felul in care experientele tale sexuale te lasa/te formeaza dupa ce se termina.
Ca psiholog, nu ma intereseaza daca ceea ce faci este „normal”. Spun mereu in prezentari si workshopuri ca "normal" atunci cand vorbim despre sex nu isi prea are rostul. Ma intereseaza daca este constient, ales si daca te ajuta sa fii mai intreg/integra, nu mai fragmentat/a. Restul sunt mituri.
Poate ca situatia de explorat nu este de ce iti place, ci cat de mult ti s-a spus ca n-ar trebui sa-ti placa pentru ca dorinta trebuie sa fie decenta, blanda, usor de explicat si, ideal, sa nu incomodeze pe nimeni.
Cand nu se incadreaza, apare intrebarea: „Ce e in neregula cu mine?”. De multe ori, raspunsul onest este: nimic. Sexualitatea nu exista ca sa fie corecta, ci curioasa si jucausa. Iar ceea ce este curios si explorator nu este intotdeauna comod, linistit sau usor de pus in cuvinte. Daca iti traiesti dorintele constient si asumat, cu limite si alegeri reale, nu ai nevoie de o justificare clinica. Ai nevoie doar de permisiunea de a nu te mai trada pe tine ca sa fii acceptabil/a. Si de consimtamant, intotdeauna ai nevoie de consimtamant si de safe word.
Atat pe azi. Stay curious and playful!🦊
